Atasamentul, cheia pentru o dezvoltare armonioasa

In confruntarea cu pericolul copilul cauta siguranta

 

In confruntarea cu stresul copilul cauta confort

 

In confruntarea cu izolarea copilul cauta proximitate

 

In confruntarea cu haosul copilul cauta predictibilitate

 

Întreaga noastră viață gravitează în jurul atașamentelor intime, spunea John Bowlby (de la dorința și putința de a le avea până la teama de intimitate). O caracteristică centrală a conceptului lui Bowlby de parentaj o reprezintă oferirea, de către ambii părinți, a unei baze de siguranță de la care un copil sau un adolescent să poată ieși în lumea exterioară și la care să se poată întoarce, știind cu certitudine că va fi binevenit atunci când va ajunge acolo, îngrijit fizic și psihic, alinat dacă este într-o stare de distres, liniștit dacă este înfricoșat. În esență, acest rol înseamnă a fi disponibil, a fi gata de a răspunde solicitării prin încurajare și poate prin ajutor, însă de a interveni activ doar atunci când este în mod evident necesar. Familia este baza de siguranță de care toți avem nevoie în condiții de stres și în absența căreia este dificil să fim relaxați (Bowlby, 2011).

Copii nu au capacitatea pe deplin dezvoltată de a înțelege ce se intamplă în jurul lor și să-și regleze răspunsurile emoționale intense în conformitate. De aceea copiii pot deveni foarte entuziaști sau foarte speriați. Ei depind de ajutorul adulților din jur pentru a-și conține emoțiile sau de ajutorul acestora de a-i calma și liniști în momentele de frică intensă.

 

Predictibilitate și Acordare

Dezvoltarea gândirii și atașamentului copilului este influențată major încă din perioada cea mai timpurie a vieții de doi factori esențiali: predictibilitatea și acordarea (eng.attunement) grijii figurilor parentale la nevoile copilului.

Predictibilitatea se referă la capacitatea și promptitudinea cu care părintele răspunde la semnalele copilului care se manifestă cel mai adesea prin plâns. Părintele acționează în vederea satisfacerii nevoii copilului atunci când aceasta apare. Astfel copilul învață că dacă îmi este foame mama mă va hrăni, dacă sunt ud voi fi schimbat, etc. Predictibilitatea permite copilului într-o oarecare măsură, să se simtă în siguranță, să constate că nevoile fiziologice îi sunt întâlnite. Când copilul plânge va primi grijă predictibilă și acordată de la cineva care este acordat la nevoile lui și îl iubeste. Astfel mintea copilului va avea un mediu optim în care să se dezvolte (Gerhardt,2004).

A fi o figura de atașament (principala persoană care are grijă) predictibilă este important dar deloc suficient.

Acordarea la copil

A fi acordat la copil înseamnă a oferi iubire, mângâiere, înțelegere, a pune în cuvinte emoțiile lui. Acordarea este percepută de către copil și transmisă acestuia prin mimică, tonul liniștitor al vocii, contact vizual, gesturi tandre, de liniștire. Nevoia de afecțiune și intimitate stă la baza existenței umane. Gary Chapman în “Cele cinci limbaje ale iubirii” (2011) vorbește de o metaforă foarte sugestivă: fiecare copil are în sinea lui un “rezervor afectiv” care de abia așteaptă să fie umplut cu iubire. Copilul care se simte cu adevarat iubit, se dezvoltă normal. Când rezervorul din sufletul unui copil este gol sau prea puțin umplut copilul fie se retrage, se închide în el, fie le prezintă celorlalți foarte multe probleme în încercarea de a o ține/ a le ține pe principalele figuri de atașament lângă el.

Copilul învață că atât gândurile lui(de ex. înțelegerea cauzei și efectului “plâng și cineva mă ajută”) cât și exprimarea sentimentelor (îmi e foame, sunt obosit, furios, îmi e frică, am nevoie de confort) sunt la fel de importante, având o valoare auto-protectivă.(Clark Baim and Tony Morrison, 2011). Este mult mai greu, mai târziu în viața de adolescent, de adult ca persoana să aibă grijă de ea însăși, dacă în copilaria mică nu a fost îngrijită. Este mult mai greu ca adolescentul și adultul să aibă încredere în sine, să simtă că se autorespectă și merită să fie respectat, iubit dacă în copilaria timpurie nu a fost iubit, tratat cu respect, încurajat și apreciat. Într-adevar, vine o vârstă când adolescentul, adultul începe să își pună întrebări despre sine, despre felul de a fi, despre familia lui, poate merge la terapie și afla în ce stadiu este rezervorul lui de afecțiune. Poate veni astfel momentul unor redecizii în ceea ce îl privește, dacă nu a fost iubit în copilărie, poate redecide să se iubească și începe un proces de învățare (mă iubesc așa cum mi-aș fi dorit să fiu iubit sau îmi definesc acum, ca adult felul în care vreau să mă iubesc, vreau să fiu iubit, vreau să îi iubesc pe ceilalți). Copiii care se simt iubiți de părinți și de semenii lor dezvoltă un limbaj al iubirii bazat pe această trăsătură psihologică și pe modalitatea prin care părinții și alte persoane importante din viața lor își exprimă iubirea față de ei. Copiii care nu se simt iubiți de părinții și de semenii lor își dezvoltă și ei un limbaj primar al iubirii. Acesta va fi cumva distorsionat, la fel ca atunci când cei mici deprind greșit anumite noțiuni gramaticale și sfârșesc prin a avea un vocabular extrem de redus. Dar faptul că își însușesc incorect un limbaj nu înseamnă că nu pot deveni niște comunicanți buni. Numai că, pentru a ajunge astfel trebuie să se străduiască mai mult decât copiii care au avut un model pozitiv. Așadar și persoanele care nu au fost foarte iubite în copilărie se pot bucura, la un moment dat, de dragostea cuiva și-și pot exprima iubirea față de acea persoană, dar pentru asta trebuie să se străduiască mai mult decât oamenii care au crescut într-un mediu sănătos, aflat sub semnul afecțiunii (Chapman, 2011).

Predictibilitatea și acordarea, atunci când există satisfac principalele nevoi ale copilului așa cum sunt ele prezentate în piramida lui Maslow: nevoile fiziologice, de securitate și de dragoste și apartenență. Acestea fiind satisfacute, se creează o fundație bună pentru satisfacerea nevoilor din vârful piramidei lui Maslow, nevoia de încredere în sine și autorespect, nevoia de autorealizare.

Psh. Irina Catalina Manta

Fericirea – între teama de a o avea și provocarea de a o menține

 

Constient, cu totii ne dorim sa fim fericiti, sa traim acea stare de bine interior care da sens vietii noastre. Cand spunem ca suntem fericiti, fiecare dintre noi se raporteaza diferit. Unii se vor raporta la bucuriile simple (un rasarit de soare, un zambet care ne insenineaza ziua, un mic dejun luat in familie, etc) altii vor include si lucrurile care asigura siguranta materiala, implinirea unui vis, reusitele profesionale, relatia de cuplu etc.

 

Cand nu obtinem ce ne dorim ne simtim frustrati, suparati, tristi, furiosi, dezamagiti etc. Recunoastem starea de nefericire prin faptul ca experimentam o serie de emotii negative. Acestea tindem sa le sesizam mai repede decat cele pozitive.

 

Teama de fericire este insa mai greu de identificat si de cele mai multe ori neconstientizata.

 

Ea se manifesta prin diverse actiuni pe care le intreprindem si care ne indeparteaza tot mai mult de fericire. O putem recunoaste la oamenii care ajung sa se autosaboteze cand sunt aproape de scop, la cei cand deja au obtinut ceea ce isi doreau insa isi pierd interesul la scurt timp dupa aceea, la cei care nu au stiut sa pretuiasca lucrul/persoana din viata lor desi le aducea fericire decat dupa pierdere, la cei care se lamenteaza si isi plang de mila insa nu actioneaza etc.

 

A intelege ce este fericirea si de ce ne este teama de ea inseamna mai mult cotrol asupra propriului destin.

 

Fericirea nu trebuie confundata cu momentele de satisfactie. Ea este legata de prezent in timp ce satisfactia e traita o perioada mai lunga de timp. Asadar, de exemplu, cand ne cumparam masina pe care ne-o doream, putem spune ca traim un moment de fericire. Treptat, cu fiecare utilizare a masinii, starea pe care o simtim este una de satisfactie.

 

Din punctul meu de vedere, instaurarea starii de fericire pe termen lung depinde exclusiv de noi si nu de o alta persoana.

Capacitatea de a ne simti fericiti pe termen lung implica decizii constiente prin care ne fixam niste scopuri clare si alegem sa actionam pentru indeplinirea acestora. Chiar si privirea unui rasarit de soare implica o alegere, aceea de a ne bucura in respectivul moment de acel rasarit.

 

In teorie, lucrurile par simple. Cand stim ce vrem, ramane sa ne dam seama ce actiuni va trebui sa intreprindem pe mai departe. Realitatea insa se complica in momentul in care atingerea sau trairea fericirii se arata a fi dificila. Cum ajungem totusi sa ne temem de fericire?

 

De cele mai multe ori, aceasta teama incepe a se dezvolta inca de timpuriu.

 

Astfel, fericirea, ca stare de bine, este influentata de modul in care au fost structurate experientele trecute in interiorul nostru, mai ales atunci cand eram copii. Mesajele parentale dar si interpretarile pe care noi le-am dat evenimentelor din viata noastra functioneaza ca niste piloni pe baza carora privim realitatea din prezent si luam decizii, uneori neconstientizate, sabotandu-ne sau permitandu-ne sa fim fericiti.

 

Pe de o parte, atat fericirea cat si teama de a fi fericit/a pot fi preluate de la adultii cu care obisnuiam sa interactionam cand am fost mici. Exista astfel posibilitatea ca un parinte care nu isi exprima bucuria pentru o realizare a sa, care nu oferea incurajari verbale copiilor sai atunci cand acestia aveau propriile realizari, care privea mai degraba partile neplacute ale unei situatii decat pe cele pozitive sa fi trasmis, fara sa vrea, urmasului/urmasiilor sai aceasta nestiinta de a se bucura pe termen lung de viata si de lucrurile bune.

 

Pe de alta parte, noi insine alegem sa vedem ceea ce vrem sa vedem. In functie de capacitatea noastra de intelegere, decidem dependent de mediul in care traim daca ne acordam sansa de a fi fericiti sau continuam sa ne temem de fericire. Fericirea e o stare care se dobandeste.

 

Comportamentele pe care le preluam direct sau indirect de la membri familiei noastre, cat si cele formate pe parcursul dezvoltarii noastre si a experientelor traite, oricat de saboatoare ar fi, ele confera siguranta si predictibilitate. Pana la un punct acestea sunt functionale aducandu-ne o serie de beneficii.

 

De exemplu, daca esti o persoana care se autosaboteaza cand esti aproape de atingerea scopului, vei pretinde ca in ciuda efortului depus, nu ai reusit pentru ca nu ai avut timp suficient, au intervenit alte prioritati, astepti sa ai o stare mai buna ca sa demarezi proiectul etc.

 

Scopul va fi pastrat, insa mintea ta va cauta permament justificari si motive pentru a demonstra cat de greu este de atins, in loc sa caute solutii de a transforma scopul in realitate. In acest mod, iti pastrezi tiparul comportamental cu care esti obisnuit, muncind din greu pentru scop insa esuand si amanand de nenumarate ori. Sau poate faci parte din categoria celor a caror bucurie in urma reusitelor are o durata foarte scurta. Cand obtii ceea ce vrei, interesul dispare. De regula, astfel de situatii apar atunci cand momentele de fericire din viata ta au fost urmate de intamplari neplacute. Inconstient, ai invatat sa le asociezi si sa crezi ca orice reusita are un pret de platit. Anticiparea acestui pret micsoreaza fericirea pe care ai putea-o simti pe deplin.

 

Ni se confirma astfel convingerile si presimtirile. Beneficiile pentru care pastram comportamentele prezente sunt diferite de la om la om si trebuie cautate in istoria personala a fiecaruia.

 

Iesirea din tiparul comportamental are loc in momentul in care beneficiile palesc si acest tipar devine disfuctional. Cand acest lucru se intampla, este momentul sa ne hotaram daca vom continua in acelasi mod sau e timpul sa ne schimbam perspectiva. Decizia nu este usoara iar schimbarea are loc in timp.

 

A fi fericit implica asumarea starii, cu alte cuvinte sa crezi ca poti fi fericit. Pentru a exersa aceasta idee, iti sugerez un exercitiu inventat de un psihiatru italian G Fava, si anume, sa tii un jurnal al fericirii. Acesta i-a indemnat pe pacientii sai sa tina o evidenta a momentelor bune pe hartie, astfel incat mintea sa nu le poata nega ulterior. Vei fi surprins ca, si in perioadele cele mai triste, tot se vor gasi momente de fericire.

 

Alegerea de a simti emotiile si gandurile pozitive din cei in ce mai mult contribuie la schimbarea tiparului si ne vor da energia de a ne construi fericirea.

 

Fericirea este o optiune a fiecaruia si nu un dat. Trebuie doar sa iti cauti propria cale.

 

Daca si tu ai dificultati in a fi fericit/a, dezvoltarea personala poate fi un demers benefic si util in a-ti gasi propriile raspunsuri.

psih Cristina Birzoiu

Ce ascunde tristetea?

 

Desi de multe ori incercam sa evitam tristetea sunt momente in care fiecare dintre noi o resimtim din plin. Aceasta emotie, experimentata ca fiind neplacuta se numara spun unii specialistii (D. Goleman, P. Ekmann) printre emotiile noastre de baza, alaturi de bucurie, furie, frica, dispret si surprindere.

 

In esenta ei, tristetea este o emotie sanatoasa si aparitia ei ne semnaleaza ca in viata noastra se petrec evenimente, lucruri nedorite dar care necesita rezolvare. Diferita de depresie, starea de tristete ne permite sa ramanem functionali si exprimata sincer, intr-o maniera nedistructiva pentru noi si pentru cei din jur poate aduce o eliberare temporara de tensiunea interioara. Ulterior se impune intelegerea a ceea ce simtim pentru a ne construi modalitati de gestionare a ei si a gasi caile potrivite de a actiona in fata situatiilor.

Tristetea are cateva caracteristici, printre care :

 

  • este un raspuns la pierderile mici sau semnificative (de la pierderea unor lucruri materiale cu valoare sentimentala pana la pierderea cuiva drag, a locului de munca, a unei relatii sau casnicii, a starii de sanatate etc)
  • durata in timp este limitata. O stare de tristete constanta, mai mare de cateva saptamani poate fi semnul unei depresii
  • este una dintre fazele doliului, atunci cand pierderea este semnificativa
  • tine de trecut, de o pierdere care a avut loc
  • tindem sa ne izolam de ceilalti, ne scad pentru moment energia, atentia, controlul, ni se modifica apetitul etc
  • in unele cazuri ne activeaza alte amintiri dureroase, rani interioare nerezolvate
  • desi ne este greu sa mergem mai departe, nu ramanem blocati si cautam solutii sa iesim din aceasta stare

 

Persoanele se comporta diferit atunci cand traiesc aceasta emotie si au modalitati diferite de a-i face fata : pe chipul unora vezi tristetea, pe al altora este mascata de un ras nervos, de irascibilitate etc, unii o recunosc si le este usor sa vorbeasca despre situatiile prin care trec in timp ce altii se comporta ca si cum lucrurile sunt neschimbate.

Astfel de comportamentele invatate mai ales in copilarie, permisiunile de a simti anumite sentimente si a ni le bloca pe altele ne influenteaza raportarea la evenimentele traite. De exemplu, o persoana care nu-si da voie sa se simta vulnerabila, care a invatat ca « trebuie sa fie puternica« va tinde sa isi reprime tristetea, se va abtine sa se exteriorizeze corespunzator (prin plans, prin cuvinte). Inabusita si protejata de diverse mecanisme de aparare, tristetea ajunge sa fie negata sau confundata cu alte emotii.

 

Pornind de la ideea ca starea de tristete presupune o pierdere care deja a avut loc, o cunoscuta psihologa F English sutinea inca din 1971 ca daca esti trist cu privire la viitor, acesta fapt poate fi un indiciu ca tristetea pe care o simti ascunde alte emotii de care incerci sa fugi, cum ar fi furia, frica, anxietatea, vinovatie etc. De exemplu, o persoana care se desparte de iubit/iubita experimenteaza o stare de tristete de care simte ca nu poate scapa. Teama de a-si asuma statutul de persoana singura, frica ca nu se va descurca fara partener/partenera sau furia pe care evita sa o simta si sa o indrepte spre fostul iubit/iubita o pot bloca in aceasta tristete, aceasta ultima stare fiind mai usor de suportat decat celelalte. Cu alte cuvinte, persoana in cauza isi da voie sa fie trista insa nu-si accepta furia sau fricile. In aceste mod, tristetea se mentine si ulterior exista posibilitatea ca ea sa devina profunda, transformandu-se in depresie.

Nu este intodeauna usor sa diferentiezi tristetea pura de alte emotii. Introspectia, dezvoltarea personala si o atentie mai mare acordata trairilor tale te pot ajuta sa identifici mai bine ce se petrece in viata ta si cu tine.

 

Ce facem cand suntem tristi ?

  • este important sa recunoastem tristetea. Tendinta de a ne concentra pe alte aspecte alte vietii, de a ignora tristetea ne impiedica sa gasim modalitati de a ne recupera afectiv. De obicei, primul raspuns al nostru la pierdere este furia, insa nu intotdeauna o recunoastem sau o exprimam.
  • la fel de importante sunt identificarea si intelegerea altor emotii acoperite de tristete. De obicei, acest pas implica o analiza profunda a trairilor iar sub indrumarea unui psihoterapeut poti gasi raspunsurile pe care le cauti.
  • acceptarea pierderii este de asemenea esentiala si necesita timp pentru a ne obisnui cu noua situatie. Cu cat pierderea este mai semnificativa pentru noi cu atat si timpul recuperarii va fi mai mare. De aceea este foarte important sa fim toleranti cu noi, sa avem grija de sanatatea noastra fizica si psihica.
  • atentie la monologul interior. Criticarea excesiva a propriei persoane, invinovatirea constanta a altora pentru pierderea suferita, regretele, refuzul de a merge mai departe ne blocheaza, alimenteaza tristetea si mentin vie suferinta.
  • continua sa comunici cu persoanele in care ai incredere si care sunt disponibile sa te asculte. Vorbeste cu ele despre tristetea ta. Izolarea pe termen lung nu este benefica.
  • cauta ajutorul unui psihoterapeut daca tristetea tinde sa devina coplesitoare. Intr-un mediu securizant, acesta te va ajuta sa dobandesti modalitati sanatoase de gestionare si exprimare a tristetii in asa fel incat tu sa stapanesti tristetea si nu ea pe tine.

 

Ca orice alta emotie si tristetea, cu cat obisnuim sa o simtim mai des, cu atat ea va tinde sa devina trasatura de caracter, parte din identitatea noastra.

Momentele triste sunt parti inerente ale existentei noastre. Ele ne ajuta sa progresam, sa constientizam si sa invatam din greseli, sa reflectam asupra a cea ce e de facut pe mai departe in viata noastra. In acest mod, tristetea este functionala si implica sa ne acceptam pierderea si sa putem privi cu incredere in viitor.

 

Desi avem o tendinta naturala spre autovindecare, sunt situatii cand tristetea ne provoaca un mare disconfort interior, cand sufletul nostru este chinuit prea mult timp de remuscari, autoinvinuiri, indignare si atunci este timpul sa cerem ajutorul unui psihoterapeut.

psih Cristina Birzoiu

Importanta atasamentului in viata noastra

 

 

A fost odata ca niciodata o zi tare grea, mai grea decat toate zilele obisnuit de grele. A adus cu ea nu un zbor, ci un intreg stol de oboseala, mahnire, nemultumire si multe alte umbre pe care le vedeti uneori si pe chipul oamenilor. Cei trei eroi pe care ii veti cunoaste erau la fel de plini cum este o caldare cu apa care sta sa dea pe dinlaturi. Unii erau chiar furiosi, zici ca aveau culoarea racilor fierti, nu alta.

La sfarsitul acestei zile, batranul intelept al locului intalnindu-se in drumul sau cu fiecare in parte i-a intrebat foarte simplu “Ce mai faci?”. Vedeti voi, acest batran nu era numit intelept degeaba. El avea capacitatea de a simti sufletul omului, de a-si da seama cand cineva este suparat sau fericit, trist sau vesel, mahnit sau senin. Ducea multe veacuri de experienta in cocoasa lui. A simtit la toti eroii nostri, ca au avut o zi proasta si ca erau incarcati si suparati insa mare i-a fost mirarea cand i-a fost dat sa auda raspusurile lor.

 

Eroul Aevita, tinand in mana un talisman, i-a raspuns imediat, zambind “Eu fac bine, tu ce mai faci inteleptule?” si asculta ce ii spuse inteleptul dupa care pleca mai departe.

Eroului Balanta i se citea mahnirea pe fata insa s-a bucurat de intalnirea cu batranul intelept si i-a raspuns “Uite inteleptule, cu tine pot vorbi pentru ca ne cunoastem de atata amar de vreme. Ai putina vreme sa iti deschizi urechile catre mine? Batranul ii raspunde binevoitor si curios ca da. Eroul Balanta continua: si acum imi bate inima mai repede dupa aceasta zi (si ii povesteste supararea care s-a abatut asupra sa).”

Eroul Clocotila se vedea de la distanta ca este foarte agitat, mergea apasat, era rosu la fata si povestea tuturor celor care ii ieseau in fata si ii dadeau cat de cat atentie ce zi proasta a avut. Unii oameni se vedea ca erau grabiti si nu aveau timp sa il asculte insa lui Clocotila putin ii pasa. Era atat de prins in ale lui, incat cand l-a intalnit pe intelept nici nu a mai asteptat ca acesta sa zica ceva. A inceput sa gesticuleze si povesteasca cu lux de amanunte ce i se intamplase.

Ii lasam pe eroii nostri in lumea lor de basm. De care erou v-ati simtit mai apropiati? Fiecare este reprezentantul unui tipar de atasament din cele trei descrise de Mary Ainsworth, colaboratoarea lui John Bowlby, considerata “mama” teoriei atasamentului. Este vorba despre atasamentul evitant (sau A-in poveste eroul Aevita), atasamentul ambivalent (sau C, in poveste eroul Clocotila) si atasamentul securizant (Sau B- in poveste Balanta).

Dezvoltarea gandirii si atasamentului copilului sunt influentate major, inca din perioada cea mai timpurie a vietii, de doi factori esentiali: predictibilitatea si acordarea (eng.attunement) grijii figurilor parentale la nevoile copilului. Predictibilitatea se refera la capacitatea si promptitudinea cu care parintele raspunde la semnalele copilului care se manifesta cel mai adesea prin plans. Parintele actioneaza in vederea satisfacerii nevoii copilului atunci cand aceasta apare. Astfel copilul invata ca daca imi este foame mama ma va hrani, daca sunt ud voi fi schimbat, etc. Predictibilitatea permite copilului intr-o oarecare masura, sa se simta in siguranta, sa constate ca nevoile fiziologice ii sunt intalnite. Cand copilul plange va primi grija predictibilila si acordata de la cineva care este acordat la nevoile lui si il iubeste. Astfel mintea copilului va avea un mediu optim in care sa se dezvolte (Gerhardt,2004). A fi o figura de atasament (principala persoana care are grija) predictibila este important dar deloc suficient.

Acordarea la copil

A fi acordat la copil inseamna a oferi iubire, mangaiere, intelegere, a pune in cuvinte emotiile lui. Acordarea este perceputa de catre copil si transmisa acestuia prin mimica, tonul linistitor al vocii, contact vizual, gesturi tandre, de linistire. Nevoia de afectiune si intimitate sta la baza existentei umane. Gary Chapman in “Cele cinci limbaje ale iubirii” (2011) vorbeste de o metafora foarte sugestiva: fiecare copil are in sinea lui un “rezervor afectiv” care de abia asteapta sa fie umplut cu iubire. Copilul care se simte cu adevarat iubit, se dezvolta normal. Cand rezervorul din sufletul unui copil este gol sau prea putin umplut copilul fie se retrage, se inchide in el, fie le prezinta celorlalti foarte multe probleme in incercarea de a o tine/ a le tine pe principalele figuri de atasament langa el. Este mult mai greu ca adolescentul si adultul sa aiba incredere in sine, sa simta ca se autorespecta si merita sa fie respectat, iubit, daca in copilaria timpurie nu a fost iubit, tratat cu respect, incurajat si apreciat. Intr-adevar, vine o varsta cand adolescentul, adultul incepe sa isi puna intrebari despre sine, despre felul de a fi, despre familia lui, poate merge la psihoterapie si afla in ce stadiu este rezervorul lui de afectiune. Poate veni astfel momentul unor redecizii in ceea ce il priveste, daca nu a fost iubit in copilarie, poate redecide sa se iubeasca si incepe un proces de invatare (ma iubesc asa cum mi-as fi dorit sa fiu iubit sau imi definesc acum, ca adult felul in care vreau sa ma iubesc, vreau sa fiu iubit, vreau sa ii iubesc pe ceilalti).

Daca in trecut am avut experiente inadecvate ce tin de atasament, de figurile de atasament, ne poate fi dificil sa interelationam cu cei din jurul nostru. Psihodrama, prin utilizarea Eurilor auxiliare, a dublurilor suportive, a grupului, directorului, alter-ego-ului, care pot sustine protagonistul in momente de catharsis, il pot ajuta pe acesta, treptat, sa se implice in relatii cu ceilalti intr-o noua forma. Datorita psihodramei protagonistul le poate permite celorlalti sa se apropie sufleteste de el si el la randul lui la fel.

Scopul psihoterapiei, din perspectiva teoriei atasamentului, este acela de a merge in directia castigarii B-ului si orice pas, oricat de mic ni s-ar parea in aceasta directie este de fapt urias. De cele mai multe ori, ne schimbam tiparul de atasament de-a lungul vietii. Intalnirile autentice, dezvoltarea personala, permisiunile pe care ni le dam de a avea grija de noi insine, de a ne iubi, intelegerea si grija fata de sentimentele celorlalti, asumarea nevoii de a iubi, de a fi intimi sunt modalitati sanatoase de a ne indrepta in directia atasamentului securizant si a avea o viata implinita.

Daca doriti sa aflati mai multe despre teoria atasamentului, va invit sa participati la workshopul din 15 si 16 iunie din Bucuresti. Invitat este Clark Baim, Senior Trainer din UK, unul dintre cei mai buni specialisti in teoria atasamentului. Detalii:

http://psihocalatorie.ro/utilizarea-teoriei-atasamentului-in-psihoterapie-workshop-international.html

 

Psh.Irina Catalina Manta

0744440178

Importanta atasamentului in viata noastra

 

 

A fost odata ca niciodata o zi tare grea, mai grea decat toate zilele obisnuit de grele. A adus cu ea nu un zbor, ci un intreg stol de oboseala, mahnire, nemultumire si multe alte umbre pe care le vedeti uneori si pe chipul oamenilor. Cei trei eroi pe care ii veti cunoaste erau la fel de plini cum este o caldare cu apa care sta sa dea pe dinlaturi. Unii erau chiar furiosi, zici ca aveau culoarea racilor fierti, nu alta.

La sfarsitul acestei zile, batranul intelept al locului intalnindu-se in drumul sau cu fiecare in parte i-a intrebat foarte simplu “Ce mai faci?”. Vedeti voi, acest batran nu era numit intelept degeaba. El avea capacitatea de a simti sufletul omului, de a-si da seama cand cineva este suparat sau fericit, trist sau vesel, mahnit sau senin. Ducea multe veacuri de experienta in cocoasa lui. A simtit la toti eroii nostri, ca au avut o zi proasta si ca erau incarcati si suparati insa mare i-a fost mirarea cand i-a fost dat sa auda raspusurile lor.

 

Odata ce aceste intalniri din afara cuplului devin constante, intimitatea care se creaza aduce o serie de beneficii : poti ajunge sa te simti mai inteles, mai apreciat, mai vazut decat in cadrul cuplului tau, sa ai o viziune comuna cu aceasta persoana, sa simti ca poti spune orice fara sa fii criticat, judecat sau tras la raspundere. Apare o anumita intensitate a emotiilor care s-a pierdut in cuplul vostru. Fara sa iti dai seama, gandurile, atentia ta se vor indrepta din ce in ce mai mult catre cea de a treia persoana iar intalnirile fizice sau online vor fi mai dese si distanta emotionala dintre voi din ce in ce mai mare. In cele din urma se diminueaza in cuplu disponibilitatea ta pentru partener, interesul pentru sex si pentru activitatile comune, scade toleranta fata de greseli, apare un gol interior si te intrebi poate, chiar daca numai ipotetic, cum ar fi sa ai o alta relatie.

 

Motivele pentru care cei mai multi cad in aceasta capcana sunt diverse, de la rutina care apare la un moment dat in orice cuplu pana la comoditatea de a sta intr-o relatie care nu mai este potrivita pentru tine. Indiferent de motiv, infidelitatea emotionala produce suferinta tuturor partilor implicate. Pare mai usor sa cauti in alta parte ceea ce crezi ca ai pierdut, decat sa recastigi ceea ce simti ca iti lipseste in cadrul cuplului. Invinuirea partenerului ca nu reuseste sa ne faca sa ne simtim impliniti este mai simpla decat asumarea propriilor greseli.

 

Ce poti face atunci cand te confrunti cu infidelitatea emotionala ? Iata si cateva sugestii :

  • redescopera-ti partenerul de cuplu. Acesta este un prim pas in a salva relatia. Multi oameni care vin in terapie cred ca stiu totul despre partenerul lor. Uneori, nevoia noastra de siguranta este atat de mare incat ne impiedica sa-l vedem cu adevarat pe cel de langa noi si ne limiteaza dorinta de a-l cunoaste constant pe celalalt.
  • un alt aspect important este acela de a fi constient si prezent in relatie. Recunoasteti semnele si prezenta celei de-a treia persoane. Aparentele pot insela, mecanismele psihologice de aparare pot intra in functiune pentru a nu « vedea realitatea », insa inima intodeauna ne va da un semnal ca in relatia de cuplu lucrurile devin disfunctionale.
  • comunica-ti nevoile reale si asculta-le pe ale celuilalt. Suntem diferiti iar celalalt nu ne poate ghici gandurile.
  • invita-ti partenerul la o discutie deschisa si sincera despre dificultatile prin care treceti in relatie pentru a regasi intimitatea emotionala pierduta sau pentru a decide impreuna incotro se indreapta relatia.
  • reinviati pasiunea dintre voi si restabiliti limitele relatiei.
  • apelati daca este cazul, la un psihoterapeut care sa va ajute sa gestionati probleme cu care va confruntati.

 

Infidelitatea emotionala este poate, cea mai perfida forma de infidelitate. Ea implica o a treia persoana cu care ai la inceput o relatie amicala, inocenta si care ulterior se transforma intr-o relatie secreta. Ambele sexe, indiferent de orientarea sexuala pot fi infideli in egala masura. Alegerea ne apartine fiecaruia dintre noi. Tu cum alegi sa fii in relatia ta ?

 

Psih Cristina Birzoiu